Ovidiu Iuliu Moldovan a fost unul dintre acei oameni care nu trec neobservați, nici măcar în tăcere. Privirea lui adâncă, vocea gravă ca o rugăciune rostită în penumbră și prezența sa impunătoare pe scenă sau în fața camerei de filmat au lăsat urme în conștiința artistică a României. S-a stins pe 12 martie 2008, discret, în singurătate, dar nu a fost uitat. Pentru cei care l-au cunoscut prin teatru, film sau poezie, el rămâne un simbol al verticalității și al profunzimii.
O copilărie marcată de pierdere și durere
Născut la 1 ianuarie 1942, în Vișinelu, județul Mureș, Ovidiu Iuliu Moldovan a crescut într-o Românie devastată de război. Tatăl său, prizonier de război, a fost ucis de regimul lui Miklos Horthy, o traumă care i-a marcat profund copilăria. Aceste răni timpurii l-au învățat să fie serios, introspectiv și să nu trateze cu superficialitate nici viața, nici arta.
Un actor născut, nu făcut
Teatrul a fost salvarea lui. Sau poate el a fost salvarea teatrului, pentru o generație care avea nevoie de voci autentice. Cariera lui Ovidiu Iuliu Moldovan a fost impresionantă, dar lipsită de zgomotul mondenității. A fost celebru prin tăcere și profund prin fiecare rol jucat. Celebrele producții din seria „Ardelenii” – „Profetul, aurul și ardelenii”, „Artista, dolarii și ardelenii”, „Pruncul, petrolul și ardelenii” – l-au impus ca o figură iconică a cinematografiei românești.
Pe scena Teatrului Național București a strălucit în roluri majore. A debutat cu Regele Lear, în 1979, sub regia lui Radu Penciulescu, și a încheiat simbolic cu „Celălalt Cioran”, în 2002, tot în regia aceluiași maestru. Între aceste două borne se află o viață dedicată total artei, dar trăită cu o demnitate tăcută, aproape monahală.
Durerea din spatele aplauzelor
După moartea mamei sale în 1995, Ovidiu s-a retras treptat din viața publică. Deși a mai jucat pe scenă, nu a mai acceptat roluri în filme. Suferința interioară devenise prea grea. A fost bolnav de ciroză hepatică, dar nu a vorbit niciodată despre boala lui. Trăia modest, cheltuind puținul din pensie pe tratamente, alegând să nu ceară ajutor și să nu-și împărtășească durerea. În ultimele săptămâni, și-a închis ușa și sufletul pentru lume. A murit cum a trăit: în tăcere, cu demnitate.
Un destin fără urmași, dar cu moștenire culturală
Nu a avut copii, iar cei care l-au cunoscut spun că acest lucru l-a durut profund. Dar poate tocmai de aceea a pus atât de mult suflet în poezie, în teatru, în arta sa. A trăit și a murit cu o goliciune pe care nu a putut-o umple nimeni, dar a lăsat în urmă o moștenire artistică ce umple conștiințe.
Ultimul act
Pe 15 martie 2008, trupul său a fost așezat în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național din București. A fost ultimul său moment în fața publicului. A fost condus pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu de cei care l-au iubit și respectat. Slujba religioasă, oficiată de episcopii greco-catolici Florentin Crihălmeanu și Mihai Frățilă, a fost simplă, fără fast – așa cum i-ar fi plăcut lui.
O amintire tăcută, dar vie
Astăzi, numele lui Ovidiu Iuliu Moldovan nu se mai rostește des. Dar cei care l-au văzut vreodată jucând nu-l vor uita niciodată. A fost un actor vertical, un om care a dăruit tot și nu a cerut nimic. Tăcerea i-a fost formă de artă, refugiu, viață și moarte. Iar în această tăcere, el încă ne vorbește.
